Ce dăm mai departe

In grădina mea, proprietarul a tăiat anul trecut un liliac. Anul acesta am descoperit că din același loc a răsărit un pui de liliac. Am avut un sentiment bun, văzând cum viața îsi găsește un nou făgaș chiar și atunci când este retezată. Apoi m-am întrebat: este tot el sau este un altul? Ce rămâne neschimbat și ce este diferit atunci când viața intră într-un nou ciclu?

Cineva mi-a spus de curând: bunica mea îi împletea mamei cozi lungi și le lega la capăt cu panglici albastre. I le împletea atât de strâns, încât ochii mamei lăcrimau de durere. Mai apoi, anii au trecut și copila a devenit mamă. A decis că părul lung este greu de întreținut, astfel încât părul fiicei sale trebuia tăiat scurt, în ciuda lacrimilor care cădeau peste șuvițele blonde. Nimic nu o putea opri, nici rugămințile, nici lacrimile, nici insistențele soțului. Anii au trecut iară și iata, fetița blondă a devenit, la randu-i, mamă. În timp ce își pregătește fetița pentru a merge la grădiniță, pieptănându-i părul lung și șaten, mâna ii cade, grea, în poală. Fetița se întoarce spre mamă și o privește întrebător. Mama nu spune nimic, pune pieptenele deoparte și iși intreabă copila: „Ce vrei sa facem cu părul, draga mamei? Vrei să-l tundem sau să-l lăsăm lung?”. Copilul acesta este unul norocos. Aceasta mama, prin reflectare și empatie față de propriul copil, a reușit să scurtcircuiteze procesările inconștiente care reprezintă vehiculul pentru proiecție.

Privesc cu tristețe în jur și văd la nesfârșit viați netrăite. Copii opriți să simtă, deveniți mai târziu părinți care, deși părinții lor nu le mai sunt de mult alături, nu pot simți. Părinți care simt prin copiii lor, copii aduși la tăcere încă o dată. Parinți care freamătă de iubire pentru copii, dar care nu îi văd, aud, simt pe copii, ci pe ei înșiși. Căci oricine vorbește de sacrificiul părintesc ca despre un act eroic, greșește amarnic. Nu ne putem elibera de suferință decât trăind o singură viață: pe a noastră. Doar astfel îi putem elibera pe copiii noștri, doar astfel îi putem susține să simtă, să greșească, să aleagă, să fie ei cei adevarați. Sentimentul de sine real, autentic, întreg, vine dintr-un contact solid cu propriile noastre emoții. Si asta se poate întâmpla doar dacă emoțiile noastre sunt ascultate, înțelese, acceptate. Până când nu găsim un mediu în care să simțim o siguranță organică, nu vom putea da glas acestor emoții ascunse și tăcute. Acestea vor trebui să găsească (și vor găsi întotdeauna) supape prin care să răsufle, poate prin copiii nostri, poate printr-un substitut.

Ca părinți, trebuie să rămânem treji și conștienți clipă de clipă de faptul că propriul nostru copil, deși ne seamănă atât de tare, este o ființă diferită de noi, o ființă care din momentul nașterii are instincte puternice și sănătoase. Instinctul de a dezvolta atașament față de cei care îl îngrijesc, de a căuta siguranță, de a exprima toate emoțiile omenești în mod intens, de a explora lumea și de a o cunoaște, de a învăța din greșeli, de a se deschide spre lume și spre sine și de a deveni un om capabil să trăiască viața în mod plenar. Tot ce le putem oferi acestor copii este un mediu fertil în care ei să poată înflori. Copilul iși va descoperi sinele autentic încetul cu încetul trăindu-și emoțiile și nevoile, pentru că părintele este capabil să le accepte și să le respecte chiar și atunci când nu le înțelege. Nu putem dirija creșterea copiilor nostri, nu-i putem controla, antrena, critica sau idealiza, feri de toate pericolele, fără a le reteza aripile. Nu ne putem trăi visele netrăite prin ei fără a-i răni dramatic. Si nu putem rezista impulsului de a o face daca nu ne căutăm propria voce și nu ne trăim propria viață.