Interviu cu KENT HOFFMAN, co-fondator Circle of Security

Kent_Hoffman_Cluj_2016

Aveți o experiență de 4 decenii ca psihoterapeut și cercetător în domeniul atașamentului. Ați lucrat în închisori, în secții de oncologie, în secții de psihiatrie, în centre pentru abuz sexual și în centre pentru persoane fără adăpost. V-ați concentrat munca în locuri unde exista multă suferință. La baza practicii dumneavoastră psihoterapeutice stau teoria relațiilor de obiect și teoria atașamentului.

O să vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre un concept central în teoria relațiilor de obiect, acela de “tulburări ale sinelui” (disorders of the self).

Kent Hoffman: O tulburare implică din start ceva haotic, lipsit de coerență. Și cu cât trăim mai intens sentimentul de nesiguranță, cu atât avem mai puțină coerență. Atunci când spun coerență mă refer la faptul că reușim să înțelegem ceea ce ni se întâmplă, reușim să înțelegm lumea din jur, relațiile noastre, ne putem înțelege pe noi înșine. Cu cât trăiesc mai adânc în nesiguranță, cu atât mai puțin înțeleg ce se întâmplă cu mine, devin mai greu de înțeles și pentru ceilalți, ei sunt greu de înțeles pentru mine, mă simt din ce în ce mai confuz și nefericit, prins în această experiență în care mă simt pierdut. O adevărată “tulburare a sinelui” se referă la a rămâne blocat într-o stare cronică, persistentă și rigidă de confuzie în legătură cu ceea ce se petrece în relație cu ceilalți și cu mine însumi. Și cu cât sunt mai confuz și pierdut, fie mă voi îndrepta spre o scufundare într-un sentiment profund de deprimare în care voi avea convingerea că nimic nu mai are sens, așa cum mulți oameni trăiesc, fie voi alege o strategie și îmi voi spune că singurul mod în care viața mea poate să aibă sens este dacă reușesc să dovedesc că pot avea o anumită performanță, dacă mă voi comporta după un anumit tipar. Și încep să trăiesc captiv într-o strategie, în loc să trăiesc moment de moment. Trăiesc într-o strategie, în loc să pot face alegeri moment de moment, în funcție de cum ar fi firesc să reacționez, de exemplu în următoarea conversație pe care o voi avea sau următoare interacțiune cu o altă persoană. Unii oameni trăiesc toată viața lor gândind că trebuie să fie perfecți. Aceasta este o strategie. Sau alți oameni trăiesc considerând că trebuie să se asigure constant că cei apropiați sunt întotdeauna acolo pentru ei. Și trebuie să stea tot timpul cu ochii pe cei care devin importanți pentru ei. Sau dacă persoana lipsește câteva ore simt nevoia să vorbească la telefon cu el/ea. Și aceasta este o strategie. Cu cât ajungem să funcționăm după o strategie, fie că trebuie să fim perfecți sau trebuie să fim conectați tot timpul cu cineva, ne îndreptăm spre o tulburare. Atunci când aceste strategii devin rigide și ne afectează toate domeniile de funcționare, începem să vorbim despre o tulburare a sinelui.

Această strategie despre care vorbiți este de fapt „sinele fals” menționat în teoria relațiilor de obiect?

Kent Hoffman: Da, la asta se referă “sinele fals”, la a avea nevoie să funcționezi doar potrivit strategiei. Termenul folosit de Winnicott este „sine real”/„sine fals”. Personal, prefer termenul „sine protectiv” și nu fals. Dar sinele real se referă la ceea ce este înnăscut, unic, definitor pentru ceea ce sunt. Este orientat spre autonomie și exprimarea propriei unicități, dar este în egală măsură interesat și de conectare autentică în relațiile cu ceilalți, de a trăi sentimentul autentic de a aparține. Avem nevoie atât de autonomie cât și de conectare (să aparținem). Avem nevoie de autonomie, dar și să avem cel puțin o persoană apropiată cu care să putem fi vulnerabili. De aceste lucruri are nevoie „sinele nostru real”. Când „sinele real” conștientizează că autonomia sa sau/și nevoia sa de a aparține și a fi vulnerabil nu este acceptată, va recurge la construirea unei strategii sau a „sinelui fals”. Specific din nou că prefer să folosesc termenul de „sine protectiv”, un sine care ne protejează de durerea de a vedea ca autonomia noastră ne este blocată sau vulnerabilitatea noastră nu este permisă. Când acestea două sunt acceptate ne descurcăm bine. Avem un sine real susținut și acceptat.

Dacă nu trăim această experiență, atunci suntem nevoiți să construim o strategie pentru a evita durerea de a ști că cine suntem noi cu adevărat nu poate fi arătat și împărtășit în această lume.

La ce se referă conceptul de ”sinele real”?

Kent Hoffman: Termenul pe care l-a folosit Winnicott a fost ”sine adevărat”, James Masterson a folosit termenul de ”sine real”, sunt și diferențe și asemănări. Sinele adevărat are și conotații mistice, este în fiecare dintre noi, este ceea ce ne face unici, are nevoie de extrem de multă tandrețe și este extrem de fragil, este sensibil la informația pe care o primește de la lumea exterioară și la acceptarea sau lipsa de acceptare a adevărului pe care îl poartă de către oamenii importanți din viața noastră, începând cu părinții noștri. Sinele real, în abordarea lui James Masterson, este mult mai centrat pe autonomie, pe unicitatea persoanei și modul în care aceasta se manifestă în lume, este mai puțin orientat pe relație, cel puțin aceasta este perspectiva mea.

Ce se întâmplă cu ”sinele real” într-o tulburare a sinelui (disorder of the self)?

Kent Hoffman: Sinele real, când simte că nu aparține, devine ascuns, începe să spună: ”Eu nu contez, ceea ce sunt eu și ceea ce am de oferit nu-și găsește locul nicăieri”. Auzim adesea oameni care spun: ”Nu sunt așa cum ar trebui să fiu”, ”Nu merit să fiu iubit”, ”Nimănui nu-i pasă cu adevărat de mine”, ”De ce nu am mai multă încredere în mine sau în ceilalți” și asta vine dintr-un istoric în care nu am simțit că ceea ce a fost cel mai adevărat în noi era acceptat. Modelul este: Când ceea ce este cel mai adevărat în mine nu este acceptat, o să ascund ceea ce este adevărat și o să găsesc un mod de a fi care este acceptat, doar că voi fi ceea ce ar trebui să fiu și nu ceea ce sunt cu adevărat.

De ce avem nevoie pentru a înfrunta suferința de a nu fi fost acceptați?

Kent Hoffman: Este o întrebare foarte puternică, cred că este întrebarea fundamentală în care trăim cu toții. Pentru că nu știu pe nimeni care să simtă că sinele său real aparține peste tot și prea mulți dintre noi simțim că nu există nici un loc pe această lume unde ceea ce sunt cu adevărat este acceptat. Asa că ajungem să purtăm în noi multă suferintă. Pentru că văd lumea prin ochii teoriei relațiilor de obiect, a teoriei și a cercetărilor din domeniul atașamentului care reprezintă un suport solid pentru cele două teorii, când adevărul a ceea ce sunt nu este acceptat și simt suferință, singurul lucru care o poate alina este să fiu într-o relație care acceptă și onorează ceea ce sunt, dar asta implică nu doar acceptarea a ceea ce sunt, ci acceptarea durerii de a nu fi fost ceea ce sunt, și durerea de a crede că nimeni nu vrea să știe cine sunt. A înfrunta durerea implică a-mi înfrunta propria tristețe de a fi simțit că nu sunt acceptat, și tristețea de a fi purtat această tristețe pentru foarte mult timp și asta se poate întâmpla doar în cadrul unei relații de încredere. Psihoterapia poate fi această relație, practica spirituală poate fi această relație, Programul 12 Pași (Twelve Steps Program) poate fi un mediu în care oameni cu dependență de substanțe pot găsi încrederea de a împărtăși durerea de a nu fi acceptați și a găsi acceptare. Când găsim o relație în care ni se spune că putem fi ceea ce suntem, începem să ne însănătoșim emoțional.

Pornind de la conceptul propus de James Masterson „tulburări ale sinelui”, ați introdus o nouă terminologie care vorbește despre vulnerabilități pe care fiecare persoană le are. Ne puteți spune mai multe despre „core sensitivities” (sensibilitățile de bază)?

Kent Hoffman: În anii ’80, pe vremea când studiam cu James Masterson și Ralph Klein, singura terminologie utilizată era cea de “tulburări ale sinelui”. Noi, Bert Powell, Glen Cooper și cu mine, am început să observăm că acești termeni, meniți să fie utili, au ajuns să fie patologici și chiar peiorativi. Cu toții avem bacterii în intestin, este asta patologic? Nu, de fapt, este destul de normal și de sănătos. Așadar, cu toții avem dificultăți/lupte ale sinelui. Dar dificultățile sinelui sunt diferite de tulburările sinelui. Și “core sensitivities” (sensibilitățile noastre de bază) se referă la modul în care cu toții ne luptăm în anumite feluri unice, dar totuși pot fi identificate anumite tipare legate de aceste lupte. Noi am decis să le denumim sensibilități, nu tulburări, deoarece suntem cu toții sensibili la anumite lucruri care sunt extrem de dureroase când nu sunt explorate în cadrul unei relații de siguranță. Și în loc să utilizăm aceste teme, sau aceste tipare ca fiind patologice, noi am considerat că acest lucru face parte din condiția umană, haideți să-i dăm voie condiției umane să fie normalizată, haideți să le dăm voie acestor dificultăți să fie normalizate, haideți să admitem că vedem asta zi de zi cu prietenii noștri, colegii noștri, partenerii noștri și copiii noștri. Haideți să încetăm să o denumim patologie. Patologia este în mod esențial mult mai rigidă și pervazivă. Rigiditatea observată este cea mai îngrijorătoare. Mulți oameni au suferințe, duc propriile lupte, dar asta nu înseamnă că sunt atât de rigizi. Cu cât ajung mai rigizi, cu atât mai mult au tulburări ale sinelui.

Cum poate ajuta înțelegerea acestor „trei sensibilități de bază” în procesul psihoterapeutic?

Kent Hoffman: Am fost psihoterapeut timp de 15 ani înainte să înțeleg „sensibilitățile de bază” și cred că una dintre probleme era că îi abordam pe oameni ca și cum ar fi fost toți o variantă a mea. Dacă ceva părea adevărat pentru mine, căutam acel lucru la ei și apoi le puteam oferi ajutor sub acest aspect. Dar îmi era imposibil să înțeleg anumite teme specifice acestor persoane, pentru că nu știam să le caut. Mulți terapeuți cred că toți oamenii sunt la fel. Suntem într-adevăr la fel atunci când luăm în considerare nevoia noastră ca sinele nostru real să fie acceptat și recunoscut, dar suntem diferiți în ceea ce privește tendințele pe care le avem de a ne focaliza, îngrijora, centra pe anumite lucruri extrem de importante pentru fiecare dintre noi. Având o reprezentare clară, un diagnostic diferențial clar, care să permită să vezi că fiecare persoană care intră în cameră nu este la fel cu persoana dinainte, dar nici nu trebuie să navighezi prin 500 de opțiuni diferite ca să poți să o înțelegi, pentru că este o varaintă dintre cele trei, s-a dovedit a fi extrem de util pentru mine. Deși suntem cu siguranță mult mai complecși de atât, cunoașterea acestor trei teme centrale m-a ajutat extreme de mult, pentru a putea recunoaște faptul că suferința persoanei din fața mea este în principal centrată pe una dintre aceste probleme. Important este să înțeleg și să pot să vorbesc limba suferinței sale. Să zicem că înainte nu puteam vorbi decât engleza, dar acum pot să vorbesc franceza, româna și engleza. Lucrul acesta îmi oferă noi opțiuni, dacă lucrez cu oameni care sunt în principal francezi, români sau englezi. Folosind această metaforă, da…cu toții provenim din trei țări, nu din 300 de țări.

Ați vorbit recent despre valoarea noastră infinită. De ce valoare infinită?

Kent Hoffman: Când am auzit prima oară acest concept, în 1970, mi-a reorganizat viața și am avut nevoie doar de câteva secunde pentru ca acest lucru să se întămple. În momentul în care am auzit conceptul, am știut la ce se referă. Și anume la faptul că în fiecare persoană există acest adevăr înnascut, acest sine real și că nevoia noastră fundamentală este aceea de a fi acceptați. Cred că atunci când un părinte recunoaște valoarea infinită în copilul său, acel copil va fi mai sănătos, cred că atunci când un părinte recunoaște propria valoarea infinită, copilul său va fi mai sănătos, cred că atunci când un psihoterapeut recunoaște valoarea infinită în clienții săi, aceștia vor fi mai sănătoși, dar mulți dintre noi nu știm că avem valoare infinită și tot încercăm să o găsim sau să credem că există o comoară la capătul drumului, când de fapt este în noi. Conștientizarea acestei valori infinite ne poate face pe atât de sănătoși emoțional pe cât suntem în mod înnăscut.

La baza înțelegerii mele despre dezvoltarea umană stă faptul că avem dificultăți emoționale până aflăm două lucruri: că merităm să fim iubiți și că suntem iubiți. Asta este tot. Dacă știu aceste două lucruri, suntem deja pe calea spre sănătate emoțională. Dar dacă nu știu aceste două lucruri, creez haos în lume. Oamenii care sunt prea ocupați să fie profesori perfecți, psihoterapeuți perfecți, sau politicieni perfecți, nu au de fapt încredere că merită să fie iubiți și că sunt iubiți. Ceea ce fac din frica că nu merit să fiu iubit și apoi făcând ceva pentru a câștiga dragostea, creează de fapt mai multă suferință. Dar dacă știu că merit să fiu iubit și sunt iubit, aduc mai multă coerență și bunătate în lume.

Înregistrarea video a interviului în limba engleză: https://goo.gl/bquBkG

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.