Ce-mi poate oferi seminarul susținut de Kent Hoffman la Cluj? O perspectivă subiectivă

Sunt psihoterapeut. Este poate unul dintre puținele lucruri certe în viața mea. Am știut că îmi doresc asta de pe la 13-14 ani, am știut-o, din fericire, înainte să pot fi deturnată de informațiile acurate, dar seci, din manualul de psihologie din liceu. Mi-am dorit asta pentru că viața mea, pentru mult timp, s-a petrecut pe modul de supraviețuire, în condiții de anxietate, iar mai apoi o stare acută de deprimare. Nu era loc pentru joacă, creativitate, relaxare, planeta pe care mă născusem nu părea, pentru mine, un loc suficient de ancorat pentru a lăsa colacul vigilenței deoparte. Nu înțelegeam nici eu ce este cu mine, nici părinții mei, nici profesorii, cu toții se mirau, iar apoi se spunea invariabil: ”Așa este ea, mai sensibilă.”

Nu puteam da vina pe nimeni. Aveam părinți blânzi și iubitori, și nu știam că aveam nevoie și de mai multă fermitate și coerență de la cei mari, aveam profesori distanți și exigenți și nu știam că fermitatea lor ar fi trebuit să fie dublată de blândețe și acceptare necondiționată. Nu știam că se poate și altfel, aceea era normalitatea mea, așa că singurul lucru pe care l-am putut face a fost să iau asupra mea povara de a fi puțin altfel, puțin ciudată, puțin prea sensibilă. Dramele mele mărunte nu păreau să fie o justificare pentru tot ce simțeam, așa că am găsit o rezonanță pentru suferința mea în lecturi despre dramele închisorilor comuniste, în lectura existențialiștilor și în teatrul absurdului.

Cele câteva cuvinte de mai sus sunt povestea mea, și poate și a ta sau a prietenilor tăi.

Este povestea sufletelor care nu au cunoscut ancora în mijlocul furtunii lor emoționale, care nici măcar nu au știut că ar fi putut exista o ancoră. Este povestea celor care au luat asupra lor vina de a fi ciudați, bizari, incapabili, pentru că a fost singurul mod posibil de a salva sentimentul de ”normalitate” din jurul lor. Doar astfel exista o șansă de mai bine, doar astfel puteau năzui la un bine pe care îl puteau ei înșiși construi. ”Nu sunt suficient de bun, mă voi strădui mai tare”, ”Mă simt vinovat pentru că mi-am pus nevoile mele pe primul plan, mă voi strădui mai mult să am grijă de nevoile tale”, ”Sunt un bizar, nu aparțin acestei planete, mă voi retrage și voi renunța să sper.” Cum poate fi însă lipsa speranței, un mod de a supraviețui, puteți spune, pe bună dreptate? Ei bine, a înceta să speri este un mod de a te proteja de a risca să speri din nou și a fi rănit încă o dată.

A te adapta în condițiile în care nevoile tale emoționale nu au fost întâlnite așa cum ai fi avut nevoie vine cu o consecință greu de dus: sentimentul că nu suntem suficienți, nu suntem acceptabili, sau că suntem într-un mod fundamental defecți.

Ani de zile, după ce am devenit terapeut, m-am luptat citind programe de creștere a stimei de sine. Nu din cele în 5 sau 10 pași, pe care le găsești pe raftul destinat dezvoltării personale din librării, ci din cele fundamentate științific. Toate aceste programe au dat greș cu oamenii cu care am lucrat.

Toate aceste programe încercau să ofere soluții la o problemă fără de soluție. Am încercat de nenumărate ori să conving un om că experiența sa anterioară nu i-a confirmat convingerea că va eșua și nu a fost suficient. ”Îți aud cuvintele, dar emoțional nu pricep.” Mi-a spus la un moment dat cineva.

Cursul pe care Kent Hoffman îl va susține la Cluj între 18-21 mai 2016, Adaptări de personalitate de tip defensiv”, mi-a schimbat radical înțelegerea fenomentului de creștere a stimei de sine. O plantă, pentru a crește, are nevoie de soare și apă. Asemenea plantei, pentru ca sentimentul că suntem valoroși să crească în noi, avem nevoie de două ingrediente: suport emoțional, ceea ce Donald Winnicott numea ”holding environment” și coerență (acceptare a emoțiilor și înțelegere a modului în care am ajuns să simțim și să ne vedem pe noi înșine pentru a supraviețui emoțional).

Așa cum o plantă nu-și poate oferi singură soare și apă, nici noi, nu ne putem crește singuri stima de sine. Autosuficiența este o strategie de supraviețuire, nu este niciodată calea spre sănătate emoțională. Acest proces de vindecare emoțională se întâmplă întotdeauna într-o relație, fie ea relație psihoterapeutică sau o altă relație semnificativă.

Kent Hoffman este un psihoterapeut care a găsit un echilibru remarcabil între știință și artă. I-a avut ca profesori și supervizori pe marii psihoterapeuți James Masterson și Ralph Klein, iar apoi 40 de ani de experiență în psihoterapie l-au transformat într-un arcaș desăvârșit”. În psihoterapie, se folosește expresia ”a atinge mijlocul țintei” (hitting the bull’s eye) pentru a descrie capacitatea psihoterapeutului de a oferi interpretarea potrivită în modul potrivit pentru a atinge un punct maxim de receptivitate din partea clientului.

În cele patru zile alături de Kent Hoffman, veți primi nu doar o perpectivă clară asupra modului în care adaptările noastre emoționale duc la mai multă suferință, ci și acea atitudine emoțională (holding) de care clienții voștri au atâta nevoie pentru schimbare.

Ca psihoterapeuți, cele patru zile vă vor oferi un suport remarcabil în munca cu adulții. Ca persoană care participă la acest curs fără o implicație profesională, veți putea avea parte de o experiență care din punctul meu de vedere echivalează cu un an de psihoterapie. Pentru că acest curs este despre miezul suferinței umane, și nu am întâlnit nici un caz în ultimul an în care să nu pot schimba semnificativ modul în care persoana din fața mea se raportează la propria suferință folosind ceea ce am învățat în acest curs.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.