Reflecții pe marginea Siguranței în relația dintre părinte și copil

E duminică, și pe terasa unde îmi place să îmi beau cafeaua, deschid târziu. Mă pun la masă când mai sunt 10 minute până la deschidere. La o altă masă, o fetiță de 5-6 ani desenează. Ne zâmbim reciproc și ne continuăm fiecare firul gândurilor…eu la cafea, ea probabil la prințese și palate de cleștar. Apare pe terasă și o doamnă care șterge mesele, iar după câteva schimburi de replici cu copilul, mă prind că este mama fetiței. Mă gândesc la mine, lenevind la ora 12, duminica, în așteptarea ingredientului magic care să îmi dea forță pentru întreaga zi, mâ uit la doamna care probabil este aici de la ora 8-9, făcând curățenie în local, la copilul care nu a avut cu cine rămâne acasă. Revin la gândurile mele, până când o voce răstită mă face să îmi îndrept din nou privirile spre mamă și copil. Mama strigă la copil și îl lovește peste mână. Încerc să înțeleg ce s-a întâmplat. Pe masă este suc. A, copilul a vărsat sucul pe masă. Mama se întoarce la lucru, acum este în local, povestind barmanului ce s-a întâmplat. Copilul stă pe loc 2-3 minute, nemișcat, apoi, cu o față tristă, se apropie încet și cu frică de ușa localului. Rămâne afară, aproape de ușă, privind spre mamă și frecându-și mânuța. După încă 2 minute, mama se întoarce spre ea, o vede cu ochii în lacrimi și spune: ‘Ei, asta-i! Doar nu te doare! O doare acum, după 10 minute, înainte nu a durut-o, râde ea’, privind spre barman. Mama se așază la o masă pentru a se odihni. Privește spre copil, și îi spune:’Hai la mama!’ Copilul rămâne nemișcat, lângă ușă, ținându-se de mânuța lovită.’Hai la mama!’, repetă mama, dar nimic, copilul rămâne pe loc. ‘Hai la mama, mai copile!’ urmează o a treia încercare eșuată. Apoi mama schimbă strategia: ‘Hai la mama că-ți dau o bomboană!’, plusează mama, însă copilul nu se mișcă. După încă 3-4 minute de schimburi verbale cu barmanul, mama privește din nou spre copil și încearcă o altă strategie: ‘Da’ ce-ai pățit?’ întreabă ea cu voce mieroasă. ‘Te-a lovit?’ spune, iar eu îmi ciulesc urechile, și urmăresc reacția copilului. ‘Hai la mama, hai să pupe mama!’ spune ea, iar copilul, încet, după insistențe, începe să înainteze timid. ‘Cine te-a bătut? Ia spune lui mama’ repetă ea, iar copilul înaintează timid și ezitant încă vreo doi metri. La următoarea chemare drăgăstoasă, copilul se întoarce cu spatele și continuă drumul spre mamă astfel, până ajunge la ea și este ridicat pe genunchii acesteia. Urmează un scurt moment de dragăleală din partea mamei, după care mama continuă o discuție neutră cu barmanul. Răsuflu ușurată, vâzând că momentul de criză a trecut cumva, iar firul gândurilor se întreaptă spre stradă. Însă vocea devine din nou nervoasă: ‘Ce faci?…vezi să nu spargi paharul, că te bat’ spune mama, iar fetita își retrage speriată mâna. Mă cuprinde o puternică compasiune pentru copil…ma simt neputincioasă. Oare ce este în sufletul fetiței? Reflectez asupra întregului șir de evenimente. La trecerea imprevizibilă de la calmul inițial la agresiune. Mă întreb dacă gestul mamei a fost impulsiv sau premeditat. Lipsa aparentă de regret, modul în care după penalizare s-a îndepărtat de copil și s-a reîntors la muncă, mă face să cred că mama folosește regulat pedeapsa fizică ca metodă educativă. Dacă încercăm să citim comportamentul copilului, observăm cum acesta îngheață pentru aproximativ 2 minute după ce primește neașteptata palmă. Care ar fi reacția instinctivă a unui copil în momentul în care se află într-o situație de pericol? Ne putem întreba de ce nu vedem reacția de tip fight or flight în cazul acestui copil. Răspunsul ne umple de mâhnire..căci unde s-ar putea refugia copilul, când cel care îl pedepsește este propriul părinte? Pe cine și-ar putea vărsa furia acest copil, când astfel ar risca ca părintele să devină inaccesibil? Astfel, comportamentul de înghețare este reacția copilului în fața acestui paradox. Trupul său mic, încordat, se luptă pentru viață, căci va trebui să aleagă răul cel mai mic, să găsească o strategie de adaptare care să îl ajute să rămână în viață.
Urmărind copilul, îi vedem alegerea. El alege să se apropie încet de mamă, și se oprește la o distanță de 6-7 metri. O face cu mare precauție, privind spre mamă și așteptând semnale de la aceasta care să îi permită să înainteze. Cu fața plânsă, se ține de mânuța lovită și nu o pierde pe mamă din ochi. Ea este singura lui șansă, singura care îl poate alina.
Dar ce face mama? În primul rând, se oprește din trebăluit, semn că este dispusă să aloce resurse reparării relației. Prima încercare a mamei este aceea de a minimaliza evenimentul și de a nega suferința. Intră în acțiune apărarea mamei, care, inconștient, știe că nu poate repara relația menținând rolul de abuzator. Tonul este ironic ‘Ei, te plângi de la o palmă? Ce, până acum nu te-a durut și acum te doare?’. Încercarea este sortită eșecului. Mama ignoră suferința psihologică, neagă realitatea emoțională a copilului. Copilul rămâne pe loc. Suferința este mai mare acum, când eul însuși al copilului este amenințat de lipsa de reflectare din partea mamei. Mama schimbă strategia și adoptă o cale mai directă. O cheamă pe fetiță la ea, în mod repetat, dar din nou, copilul rezistă. Următoarea strategie este dezastroasă: momirea copilului cu bomboana, în condițiile în care copilul se teme pentru siguranța sa fizică și psihologică, nu poate fi decât sortită eșecului. Mama schimbă strategia din nou și spune: ‘Da ce-ai pățit? Te-a lovit? Cine te-a bătut? Spune lui mama…’ și încet, încet, copilul începe să înainteze…mama continuă, cu voce plină de compasiune, să cheme copilul, iar în momentul în care ajunge la un metru de mamă, copilul se întoarce cu spatele și astfel ajunge în brațele mamei. Simt că mi s-a oprit respirația, iar mintea mea încearcă să găsească sensul celor petrecute. Aparent surprinzător, cea mai bizară strategie a funcționat. David Celani vorbește despre apărare morală și scindare ca fiind principalele mecanisme de apărare ale persoanei abuzate. Copilul este în mod organic dependent de figura sa de atașament. Ea îi asigură supraviețuirea fizică și psihologică. Pentru copil nu există altă alternativă în afară de aceea de a păstra cu orice preț legătura cu părintele. Bun, rău, părintele este singura sa șansă la viață. Și atunci, pentru că nu poate alege părintele rău, copilul alege să își spună că el este de vină, că a meritat ce a primit, ceea ce Celani numește apărare morală, pentru că astfel viitorul devine mai predictibil, există o urmă de speranță, căci copilul se poate strădui să devină mai bun pe viitor, si astfel, relația cu părintele poate fi salvată. Celălalt mecanism de apărare, care este explicit în situația de față, implică scindarea psihologică a imaginii părintelui bun și a părintelui rău. Cei doi părinți nu pot coexista, pentru că astfel copilul nu ar avea unde să se refugieze în caz de abuz. Cuvintele mamei facilitează acest proces, și putem observa, astfel, că scindarea nu este un mecanism pe care îl folosește doar copilul, ci și părintele. Când mama întreabă ‘Cine te-a bătut?’, ea abandonează rolul părintelui rău și intră în rolul salvatorului, al părintelui care consolează, și astfel repararea relației devine posibilă. Instabilitatea relației se relevă și mai pregnant în final, când după reparare, la un interval de câteva minute, apare din nou amenințarea bătăii. Deși părintele bun este prezent, amenințarea întoarcerii părintelui rău planează asupra copilului în permanență. Deși copilul decide că este suficient de sigur să se întoarcă la părinte, o face cu spatele, folosind astfel o abordare indirectă care sugerează existența unei doze de nesiguranță. Situația pe care am surprins-o ilustrează drama a milioane de copii din lumea întreagă, prinși în tipare de relații disfuncționale. Acești copii vor dezvolta mecanisme de apărare care îi vor ajuta să supraviețuiască, dar din păcate, nu le vor garanta sănătatea mentală și o dezvoltare armonioasă a personalității. Fără ajutor, există o mare probabilitate ca acești copii să dezvolte tulburări de personalitate, să aibă un eu slab, vulnerabil, și să fie dependenți de ceilalți. În mod tragic, tocmai pentru că mecanismele de apărare ale părintelui abuzator și ale copilului abuzat se întrepătrund, deveniți adulți, acești copii sunt atrași de persoane care au mecanisme de apărare complementare și care au un comportament simular celui al figurii de atașament. Dincolo de toate acestea, este important să nu ne îndoim de intenționalitatea pozitivă a părintelui, de dragostea pe care i-o poartă copilului său, și de dorința ca copilul să aibă parte de tot binele din lume. Doar că atunci când părintele însuși a trăit într-un mediu strâmb, în care acestea sunt reperele normalității, părintele însuși are nevoie de ajutor și susținere pentru a putea deveni un părinte mai bun. Sintagma părintele rău se referă la comportamentul acestuia și nu la structura personalității sale. Atunci când părintele nu poate fi mai Mare, mai Puternic, mai Înțelept, și Blând pentru că nu are modele implicite ale unui comportament parental armonios, și pentru că nu are resurse emoționale pentru a-și regla emoțional copilul, el însuși având un eu slab, dependent, și o capacitate scăzută de a-și regla emoțiile, tot ceea ce poate face el mai bun pentru copilul său nu este suficient de bun. Fără ajutor din exterior, aceste tipare relaționale se pot transmite din generație în generație și duc la atât de multă suferință. Programul Circle of Security este un suport minunat pentru acești părinți și pentru toți părinții care au copii mici. Acest program, dezvoltat de Glenn Cooper, Kent Hoffman și Bert Powell în cadrul Circle of Security International©, oferă un mediu suportiv în care părinții sunt ghidați în a reflecta asupra propriului comportament parental și susținuți în a face schimbări pozitive pentru ei și pentru copiii lor. Partea bună, care ar trebui să ne dea speranță, este aceea că orice copil are nevoie nu de un părinte perfect, ci de un părinte ‘suficient de bun’, așa cum îl numește Winnicott, și că fiecare dintre noi avem capacitatea înnăscută de a oferi iubire, atunci când obstacolele sunt înlăturate.